despre voluntariat si cum iti poate schimba viata

Ieri, de dragul vremurilor bune, am fost in vizita la fostul meu liceu (nu am crezut niciodata ca imi va fi atat de dor). Pentru ca eram acolo am participat si la sedinta clubului de voluntariat din care am facut parte timp de 4 ani si mi s-a spus sa le vorbesc noilor membri despre experienta mea in cadrul clubului.

Ok. Era o sala cu peste 20 de boboci (cu exceptia “veteranelor” clubului) care se uitau intrebatori la mine. Incercam sa-mi pun ordine in ideile din cap pentru a fi cel putin coerenta. Nu mi-a iesit si m-am bucurat pentru ca mi-am amintit de prima mea zi acolo, si mi-am spus “Ok, vorbeste-le din inima, spune-le exact ce a insemnat asta pentru tine.”

O sa incerc sa reproduc ceea ce am spus si ieri.

Cand am pasit prima data in sala unde se tinea prima mea sedinta de acest gen  nu a fost pentru ca am vrut ci pentru ca m-a luat o prietena cu forta “Haide mai, o sa-ti placa!”.

Nu mi-a placut. E putin spus. Am ajuns sa iubesc de-a dreptul ce faceam si sa consider voluntariatul un stil de viata. Eu eram o persoana extrem de timida, tacuta, nu-mi aparam propria parere (in cazul fericit in care o exprimam) si uram sa vorbesc in public.

Amintiri.

Faceam tot felul de joculete si eram nevoiti sa vorbim unii cu altii, sa ne cunoastem mai bine si astfel am trecut peste orice frica.

Insa pe langa schimbarile de acest gen, voluntariatul m-a ajutat sa fiu un om mai bun. Sa-mi pese. Sunt putini oameni carora le pasa. Carora le mai pasa. Si ei sunt de fapt cei care ar putea schimba lumea.

Am vorbit apoi despre proiectele realizate: majoritatea au avut ca scop ajutarea unor grupuri de copii de la diferite centre/sate sau chiar si batrani. Fiecare suflet, sufletel pe care l-am intalnit asa m-a invatat cate ceva. Dar astea sunt lucruri ce se vad in timp.

In timp ce vorbeam am fost intrebata de una dintre noile membre daca toate proiectele sunt sensibile sau ajung sa fie asa. Am raspuns simplu; nu-si doreste nimeni sa transforme momentele alea in ceva sensibil sau emotionant. Proiectele sunt vesele, ii ajutam pe respectivii oameni, daca sunt copii cantam, ne jucam cu ei, primesc mereu daruri… dar

…Dar inevitabilul apare la un moment dat. Tu le oferi oamenilor aia in primul rand atentie si afectiune (si au nevoie de asta enorm de mult) …si ce te faci cand vine un copil la tine si-ti spune (tu copil fiind la randul tau) ca i-ar fi placut sa fii tu mama ei/lui?

Mi s-a intamplat. Mi s-a rupt inima. Mi-am muscat buzele sa nu incep sa plang.

Eu nu am facut voluntariat de dragul diplomelor sau a laudelor. Nu mi-a pasat de toate acestea. M-a interesat faptul ca eu ajungeam acasa seara impacata cu mine si fericita, fericita ca am facut alti oameni fara posibiliti, fericiti. Si sa le vezi lor fetele fericite e cea mai mare recunostinta pe care o poate primi un voluntar.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s