povestea unei singure imagini

“Nu stiam de unde va veni salvarea mea dar credeam in ea. Credeam cu tarie intr-o idee nebuna cum ca cineva ma va vedea sau ma va auzi.

Nici macar nu tipam. Nu puteam nici sa vorbesc.

Imi purtasem sufletul imbracat intr-o rochie neagra intr-o padure, pe o piatra. Era liniste si era bine. Eram singura si era liniste.

Priveam in jur cu o frica ce se bucura cumva ca m-a adus acolo. Nu aveam motive, nu aveam regrete, nu gaseam dorinta sa ma intorc.

Gandurile mele se asezau rand pe rand. Eram departe de sunetul aproape insuportabil uneori al masinilor, departe de peretii posomarati ai blocurilor, departe de oamenii din ce in ce mai tristi parca.

Eram departe.

Aerul era cald, iar Soarele imi facea cu ochiul de dupa crengile copacilor batrani. Pentru un moment am stat sa ma gandesc cam cate povesti au auzit copacii respectivi. Cam cate povesti de dragoste, cate declaratii, cate lacrimi au simtit la radacina.

-Multe, mi-am spus.

Am inchis ochii iar cand i-am deschis linistea mea disparuse. Cred ca fusesem salvata.”

Fotografie

Advertisements

dependenta de oameni

“-Cand lumea mea e la pamant, am nevoie de lumea lor.

-Poti trai si singura, si poti fi si fericita.

-Da, dar nu as mai fi eu.

-Nu inteleg.

-Nici nu trebuie. Oamenii care ajung sa ma cunoasca se indeparteaza. Sunt complicata, pun mult suflet, imi pasa mult prea mult.  Nu vreau sa devin o persoana vulnerabila si in fata ta.

-Dar nu devii.

-Am mai auzit asta si inainte. Ma cunosc. Imi stiu limitele… nu mai am limite.

-Dar…

-Stiii, sunt doua extreme in care pot cadea oamenii: sa nu le pese deloc sau sa le pese prea mult. Eu alerg dupa un echilibru.

-O sa-l gasesti, o sa vezi!

-Ma amagesc de ceva timp.

-Trebuie sa speri.

-Lasa-ma, te rog. Am speranta cat pentru toata planeta asta la un loc.

-Atunci nu vad care e problema.

-Cred ca problema sunt eu pana la urma. Cred ca trebuie sa schimb ceva la mine si nu-mi dau seama ce. Mi-e frica…

-De?

-Ca intr-o zi.. Mi-e frica de ziua cand voi rabufni si nu-mi va mai pasa. Si voi ramane singura. Urasc singuratatea. ”

Ca sa-ti gasesti echilibrul in viata trebuie sa te gasesti pe tine. Daca te-ai pierdut pe tine, cauta-te inainte sa fie prea tarziu.

 

nu stim de ce iubim

“Am fost intrebata ce imi place la tine. Am zambit sigura pe mine si am vrut sa raspund dar mi-am dat seama ca nu am nici cea mai mica idee de ce tin atat de mult la tine.
Zambetul, ochii, parul, nasul, buzele in sine, mainile… nu stiu. Vreau sa pot raspunde la intrebarea asta dar nu pot, e singura situatie cand nu e ca nu vreau dar nu pot! nu pot! te iubesc si atat! sper sa poti trai cu asta”

Am invatat din povestile oamenilor din jurul meu ca iubim cu adevarat atunci cand nu putem explica de ce facem asta sau ce anume iubim. Sunt oameni care pastreaza secrete si povesti pe care nu le vor dezvalui nimanui dar chiar si asa acesti oameni intalnesc la un moment dat alti oameni in care au atat de multa incredere incat le vor da indicii- tine doar de noi daca vrem sa vedem sau ca constientizam anumite lucruri. E exact ca povestea ochilor.
Oamenii care iubesc sunt fericiti. Sa fii fericit inseamna sa te bucuri de lucrurile marunte din viata ta. Iubirea nu e un lucru marunt dar ce iubesti tu de fapt la un om cu siguranta e! Si orice lucru marunt inseamna pentru cineva la un moment dat totul! Buzele de exemplu fie ele mai mici sau mai mari, carnoase, fine, uscate pastreaza savoarea atator incercari si atator povesti! Obrajii au fost sarutati de atatia oameni! Parul ti-a fost mangaiat de mii de ori- si nici nu ti-ai dat seama probabil.
Orice lucru marunt e in sinea lui un lucru mare datorita celorlalti oameni care la un moment l-au iubit/apeciat sau s-au bucurat pur si simplu de el.
Priveste in oglinda! Tu meriti sa fii iubit/a in primul rand de tine! Gandeste-te cate povesti ar putea spune fiecare cm de pielea ta daca ar putea vorbi.

her eyes

tumblr_mnkko2OhmQ1ql0iypo1_500

Intotdeuna.
Dar e greu sa privesti in ochii ei. Ochii ei au stralucirea aia care te-ar da cumva peste cap. Nu te-ai indragosti… dar ai ramane cu gandul la ochii ei.

Ochii ei ascund ceva?
probabil.
mai mult ca sigur da.
E o poveste acolo pe care nimeni, dar nimeni nu o va sti vreodata in totalitate! E povestea ei, povestea lui, povestea lor, povestea unor necunoscuti, povestea unei dezamigiri, a unei certe, a unei impliniri- e o poveste si poate fi frumoasa sau nu. S-ar putea sa-ti placa sau s-ar putea sa nu.

Nu iti va spune niciodata finalul. Vei crede tu ca il stii dar nu e ala! Ochii pot ascunde atat de multe.
Ochii pot fi inselatori. Ochii pot iubi. Ochii se pot bucura si tot ei pot plange.
Ochii pot iubi.

Ai incercat vreodata sa ii privesti cum trebuie?adica sa te abtii de la privitul pometilor, a buzelor, a nasului – sa-i privesti doar ochii. Sa ai rabdare sa te pierzi in ei.
Stii ce se va intampla daca ai face asta? La un moment dat ea ar clipi… ar clipi inainte ca tu sa afli tot. Te-ai enerva dar ii iubesti ochii si nu ii poti certa ca iti ascund o poveste ce te-ar face sa o respecti sau sa o iubesti mai mult.